Am uitat unde mi-am ascuns jucariile atunci cand am vrut sa cresc.Mi-e excesiv de dor de ele,de libertatea lor,de libertatea mea de a le transforma in ceea vreau eu ca ele sa fie.
Jocul asta nu are nicio logica.De fapt,nici reguli nu are.Sau cel putin asa cred.E un haos mimetic,o competitie fara miza si fara invingatori.Imi autoprovoc repulsie gandindu-ma ca inca nu am pus capat acestui v-ati ascunselea in care ma furisez de mine,in mine.Fuga deznadajduita? Jucariile mele diforme si roase de adolescenta sunt transpuse in limbajul pseudocod al unei probleme ce nu ruleaza,intr-un exercitiu de analiza matematica cu cazuri exceptate ori intr-o problema de optica oscilatorie ale carei formule mi le amintesc vag,ca si cum mi le-as fi insusit superficial acum sute de ani de ceata.E romanul ale carui personaje le-am uitat de la un an la altul.
Sunt un mim prost.Nu stiu deloc sa-mi retin emotiile in fata imensului paravan de sticla neagra pe care scrijelesti cu creta ore de munca distruse intr-un moment.Cronicizare!Da,asta e cuvantul.E o suferinta muta,aproape inexplicabila.E un fel de cilice strans,cat se poate de strans,pe suflet si pe creier.Carligele metalice isi infig ascutimea anihiland orice notiune .Ma simt de parca m-as agata de plante dezradacinate in alunecarea de pe stanca.Cred ca sunt un vid caruia i se cere absurdul de a vibra.Sigur sunt un gol ce trebuie umplut?
Am uitat jocul!L-am uitat!Uitat!Jocul!...
